Binecuvântare pentru tioltiureni!
Biserica Veche
Calinic Argatu
Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului
Biserica Nouă
Cuvânt de Binecuvântare
Când am primit vestea că, un Colectiv de inimoși din Tioltiur, doresc să scoată o Monografie a Satului,
m-am bucurat din toată inima.
Mare mi-a fost bucuria, să fiu poftit de a scrie câteva cuvinte, la începutul
acestei lucrări, ce are importanța ei deosebită, atât pentru istoria spațiului de piatră de sub Chereș, care atunci când se
întunecă, aduce ploaie, după vorba mătușii Irina Iușan, cât și pentru istoriografia pământului nostru
românesc din Transilvania, cea mult martirizată în decursul secolelor.
De asemenea, sunt bucuros, ca în viitoarea Monografie a localității Tioltiur să fie incluse capitole întregi,
i oricât de multe - după pofta inimii - din cartea
Toata vremea-si are vreme
(scrisă de IPS Calinic), titlul luat tot din vorbele mătușii Irina Iușan.
Sunt prea bucuros să-mi aduc aminte de Tioltiur, ba, spun din inimă, că nu l-am uitat nici o clipă de când l-am văzut
prima oară în viață: luna Septembrie 1964.
Era o toamnă blândă cu soare îmbietor, când, însoțit de fostul preot al Tioltiurului și Bârlei - Vasile Covalciuc - intram în
noua parohie, cu oameni buni, harnici, plini de omenie și sfântă credință.
M-a dus la primul epitrop David-David. Nu mai întâlnisem astfel de nume, sonor și Biblic. De două ori David! Chiar profetul David,
cred că a pălit de invidie. aflând că la Tioltiur este un David la pătrat! Cam la pătrat, că vorba-i era cam sacadată, hotărâtă și cu miros de tutun și
rotocoale de fum, ce îi întuneca privirea, mai ales atunci când nu-i plăcea persoana de alături.
Ceea ce m-a impresionat rapid și sigur, a fost marea credință a tioltiurenilor și dorința lor de a avea o biserică nouă în satul
lor, mai în centru, cum se cuvinea unor oameni gospodari și de treabă.
Primul pas a fost temelia bisericii, ce s-a zidit pe vremea preotului Viorel Todea, mult lăudat, că era slujbaș și predicator
iscusit, care nu a mai apucat să facă biserica, pentru ca a venit anul 1948, cu supărările pe tema religioasă. Materialele s-au risipit după ce preotul
a plecat în alte zări.
„Apoi, no, ăsta-i loc cu probleme! O parte a satului o vor aici, iar altă parte, mai în sus, îl aud pe David-David, pufăind liniștit
pe nas. Să mergem, mai sus, să vedem un alt loc, mai bun, mai la mijloc”.
Temelia bisericii era bine făcută. Se lucrase trainic. Mi-am dat seama că oamenii sunt foarte serioși. Știau ce voiau în cele
religioase.
Mergând prin sat, lumea se uita la noi cu bunăvoință, dar și cu oarecare curiozitate. Am ajuns la o ruină, mai în centrul
satului.
„- No, iată, domnule Părinte, aici este o ruină din biserica reformată. Ar fi bun locul, dar nu se aprobă de către Episcopia
Reformatuș, că a fost ungurească”. M-am uitat atent la locul unde a fost o biserică de prin secolul XV. Ne-am continuat drumul la biserica de lemn,
din coasta localității, la câteva sute de metri afară din sat, pentru că străinii nu ne lăsau în centrul acestuia.
La ușa mititică, ne aștepta Gherasim Fătul, cu o privire și un zâmber de bucurie, cu rar s-a mai întâmplat să întâlnesc în viața
mea.
„No, asta-i biserica noastră bătrână! Intrați!” Când am văzut-o așa de mică și cu acoperișul tot găurit, m-a apucat plânsul,
mai ales, că intrând, fără să observ, mi-am izbit capul de am văzut stele verzi.
Fără să vreau m-a apucat o mânie fără margini. Mă sileam să nu mă arăt, nicidecum. Îmi dădeam primul examen și lumea era cu ochii
pe mine. Atunci m-am hotărât ferm: Trebuie făcută biserica urgent!
Mult după aceea mi-am dat seama că David-David, în chip inspirat și inteligent, m-a dus pe traseul parcurs, chiar în prima zi când
am călcat în satul Tioltiur.
La 1 Octombrie 1964, am fost numit preot paroh, iar la 3 Octombrie am săvârșit prima Sfântă Liturghie, cu o participare absolută
a creștinilor, dornici de slujbă și predici.
M-am instalat singur! Eram vinitură, deci răgățean de peste munți, și nu s-au înghesuit oficialitățiile să vină, dar nici eu nu
le-am poftit.
De la prima liturghie am făcut planul de lucru și s-a hotărât, pe loc, în Adunarea Parohială, să se înceapă cu strângerea a câte
50 de lei pentru începerea lucrării. A urmat cumpărarea locului cu ruina bisericii reformate, ajutându-ne minunatul preot reformat de la Stoiana,
Banyai Bella.
La 10 Mai 1965 s-a început biserica și s-a terminat în roșu în August 1966, deci la câteva luni, mai ales că a fost și o iarnă,
pe lângă cele două veri și două primăveri.
Ca să fiu mai pe scurt: creștinii din Tioltiur, Consiliul Parohial, Sandu Casierul, Comitetul de Construcție, femeile cele harnice
și hotărâte, mătușa Irina cu diplomația ei, au reușit performanța de a se ridica biserica într-un timp record.
Autoritățile s-au arătat aspre. Primarul comunei a fost destituit, dar fericit că a ajutat discret la zidirea bisericii;
Partenie, Președintele Colectivei, bătut măr pentru că a dat atelajele pentru căratul pietrei necesare la zidirea bisericii; Președintele Baroi
de la Raionul Gherla, bătut cu palmele și coiomegele de către femeile din Tioltiur, zicându-se că femeile nu au judecată, pot bate tot satul!
A fost o epopee locală, de mai mare dragul. Dar a fost și locul, precum și bravii tioltiureni, nemaiîntâlnind asemenea oameni
până azi! Ca vârf al bucuriei duhovnicești, de credință strașnică, ce să mai spun de Posturile ținute, pe zile, de câte zece familii, pe rândul
satului ca să se răzbească în lucrare, în pace și bucurie!
Cum să uiți așa creștini transilvăneni!
Felicităm inițiativa de a scrie o lucrare, în care să se arate locuri, lucrările de toată mâna, strașnicii gospodari, de toate
pregătirile, și, ca fapt de bucurie, să nu se abandoneze satul cu biserica de lemn și biserica cea nouă cu școala, casele și gospodăriile care nu
trebuie părăsite!
- Calinic Argatu, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului
